Mirajul Orientului: Din centrul spiritualitatii islamice marocane – Fez spre halucinantul desert Sahara

Vreme indelungata am visat la mirajul Orientului, cu ai sai imblanzitori de serpi, haremuri, minarete aurii, nisipuri vaste si camile, souk-urile si ceaiul de menta turnat de un berber de la o inaltime admirabila, in pahare mici, asezate pe o tava rotunda.

Am pasit in exoticul Maroc, pe un soare arzator, cu cer senin si caldura inabusitoare; cat de dor mi-a fost de soare!

La Riad Zitouna, in inima medinei (“oras” in limba araba) din Fez, am fost intampinati de Samadi, gazda noastra care a facut tot posibilul sa ne simtim ca acasa si care ne-a incantat seara de seara cu ritualul sau de servire al ceaiului (o adevarata arta), pe acoperisul riadului, de unde am putut admira privelistea asupra medinei.

Impreuna cu ghidul, recomandat de Samadi, am pornit sa vizitam medina din Fez, construita in secolul IX, cea mai mare medina din lume, cu peste 9.000 de stradute, cu ale sale alei inguste, fantani, palate si moschei, inconjurata de ziduri inalte (14 km), ferecata de porti impunatoare.

Mausoleul lui Zaouia de Moulay Idriss, unul din fondatorii Fez-ului, a fost urmat de Madrasa (Scoala coranica) Al Attarine – una din putinele asezaminte pe care non-musulmanii le pot vizita.

Universitatea Al-Karaouine este cea mai veche universitate din lume, azi moschee – centru al spiritualitatii islamice.

Tabacaria Chouara este cea mai mare dintre cele trei tabacarii din Fez. Arata ca paleta de culori a artistului, insa in cazul acesta culorile sunt inlocuite de numeroase cuve umplute cu apa si diverse produse precum: sare, lime, excremente de porumbel si tarate, folosite pentru curatarea pieilor, in timp ce produse naturale precum: taninuri, coaja de rodie si mac pudra, confera pieilor culori vii, minunate. Artistii sunt tabacarii, care muncind din greu, confectioneaza incaltaminte, genti, sei si imbracaminte, care mai apoi sunt vandute in souk-urile din imprejurimi. Produsele pot fi achizitionate chiar de la tabacarie, la preturi foarte bune.

Bab Bou Jeloud sau Blue Gate – poarta principala a medinei, albastra pe dinafara, verde pe dinauntru.

Am simtit atmosfera din medina cumva apasatoare, ametitoare si obositoare datorita aglomeratiei excesive si a mirosurilor patrunzatoare, datorita abordarilor inopinate ale marocanilor plasati strategic la intersectii de stradute, in incercarea de a mai face un ban pe spinarea ta, datorita mijloacelor de transport din medina, din fata carora trebuia sa te feresti in timp record (magari incarcati cu marfuri, carute pe doua roti si motociclete) dar si exaltanta si imbietoare datorita micilor mestesugari, negustori cu care te prindeai in negocieri interminabile, patiseri care te cucereau cu deserturile din miere si migdale.

Am continuat sa vizitam atractiile turistice din afara orasului vechi, asadar ne-am indreptat inspre Palatul regal, ferecat cu porti din alama, beneficiind de impresionanta suprafata de 85 hectare. Palatul este inca folosit drept resedinta de catre familia regala, in timpul deplasarilor in Fez.

Am trecut prin cartierul evreiesc, Fes El Jdid, un cartier construit in secolul XIV, locuit acum de musulmani. Se deosebeste de restul asezarilor din oras prin faptul ca, acestea au balcoanele construite in afara, nu spre interior, iar de aici am pornit spre Borj Sud, cel mai inalt punct din apropiere, pentru a admira privelistea asupra orasului.

Am incheiat ziua cu vizita la Art D’Argile, cea mai veche fabrica de ceramica din Maroc, unde olarii fauresc cu maini magice, din argila gri – cea mai durabila dintre toate, vase de diverse forme si dimensiuni, pe care, mai apoi, le picteaza manual cu unul din cele trei stiluri de design folosite – berber, arabic sau evreiesc.

Am lasat in urma noastra orasul si pentru o scurta perioada am pornit intr-o lunga calatorie spre halucinantul desert; am inceput calatoria printre paduri de stejar si maslini, am trecut pe langa universitatea Al Akhawayn, singura din Maroc care functioneaza dupa sistemul American, am continuat drumul prin paduri de cedru, care adapostesc maimute salbatice, am vazut cum traiesc familiile de nomazi, fara apa, curent sau gaz, intr-o lume sihastra, la limita subzistentei, dar una cu natura si aproape de Dumnezeu; am continuat pe drumul serpuitor, printre dealurile presarate cu stejarei, iar pe masura ce ne apropiam de maretul desert, am lasat in urma noastra vai fara fund, vai lipsite de viata, fara copaci, iarba, apa sau animale, munti golasi, stancosi, selenari, muntii Atlas.

Cuprinsi de o liniste incantatoare si cu uimire in suflet, inaintam pe singurul drum, un drum drept, pe marginea caruia nu se zaresc mai mult de doua trei cocioabe, exact imaginea Arizonei din filmele holiwodiene si priveam in zare stralucirea aurie a dunelor, la apus. Cand am inspirit prima gura de aer in desert, am avut senzatia ca ma sufoc, atmosfera era incarcata, dogoritoare ca arsita unei zile de august. O masina de teren, ne-a transportat pana la locul in care ne asteptau frumoasele camile.

Sarmul unui loc strain, necunoscut, survine tocmai din ideea simpla a noutatii si schimbarii: din a gasi camile, in loc de caii cu care suntem atat de obisnuiti acasa. “Camila este unul dintre cele mai minunate lucruri. Nu obosesc niciodata sa privesc acest animal ciudat care se clatina ca un magar si isi balanseaza gatul ca o lebada. Strigatul sau este ceva ce incerc din rasputeri sa imit  – sper sa-l aduc inapoi cu mine – dar e greu de reprodus – un zgomot acompaniat de un fel de tremur…Nimic nu are o gratie mai exemplara decat acest melancolic animal. Trebuie sa vezi un grup de camile in desert, cand avanseaza in sir indian de-a lungul orizontului, ca si soldatii: gatul lor iese in afara, precum cel al strutilor, iar ele continua sa mearga si continua sa mearga…” – Gustave Flaubert.

De pe spatele camilei, inaintand printre dune, mi s-a reamintit ca universul este mai puternic decat noi, ca suntem fragili si trecatori pe pamant si ca nu avem o alta alternativa decat sa ne acceptam propriile limite si sa ne inchinam unor necesitati mai importante decat noi. Aceasta lectie sta scrisa in nisipul desertului atat de pregnant, incat ne intoarcem din aceste locuri, nu dezolati, ci mai puternici, inspirati de ceea ce se afla dincolo de noi, privilegiati sa ne supunem unor astfel de necesitati maiestuoase. Asa cum a subliniat atat de fin, dar de efect, Alain De Botton, “natura ne sugereaza la tot pasul ca planeta a fost construita de o forta mult mai mare decat ne putem imagina, cu mult inainte de a ne naste si care va continua sa existe mult dupa ce noi nu vom mai fi – lucru usor de uitat atunci cand avem flori si fast-food-uri pe marginea drumului”.